sâmbătă, 31 iulie 2010
Somnul ratiunii naste monstri
Ce pacat ca nu am invatat nimic din istorie. Ce pacat ca ni s-a parut haios sa votam bufoni, nebuni, proaste sau curve, idiotii sau corupti sa ne reprezinte. Asa au patruns in Parlamentul Romaniei si al Europei toti incompetentii sau nebunii. Si acum suportam efectele. Atunci multi gindeau- Ca atita scrobeala, seriozitate, sa votam unul haios sau nebun, sau o curva ca au si ele drepturi. Morala, cinste, corectitudine...ai'ma lasi? M-am saturat de ele. Vreau circ. Si circ este. Dar e dureros pentru oamenii ceilalti, prostia altora. Ne doare criza si ne afecteaza. Mult si rau. Asa v-a disparea un popor. Imi tot puneam intrebarea "Cum poate sa dispara un popor?" Simplu-alege incompetenti sa-l conduca, distruge tot ce tine de moralitate, constiinta, bun simt. Pleaca doctorii, profesorii, profesionistii? nu-i nimic- aducem altii din alte natii. Maxim 2000 de ani am rezistat. Pacat de noi.
O sa citez de pe blogul lui Oreste
" Dupa 1990, Romania a incaput pe mainile unor fosti securisti si activisti de partid, care au profitat de schimbarea de paradigma, scapand repede de Ceausescu si acaparand puterea printr-o manevra conspirationista inventand teroristi si zeci de mii de morti. In prima faza au reusit sa scape de orice opozitie cristalizata intervenind brutal in Piata Universitatii, prin mineri cu maini de functionari si muncitori care vorbeau la statii de emisie-receptie. Dupa castigarea “democratica” a alegerilor, gasca de fosti slugarnici ceausisiti a trecut la implementarea unui plan odios, al carui victime suntem noi toti, chiar si astazi: nasterea sistemului mafiot. Printr-un jaf fara precedent averea statului a fost transferata in conturi private, firmele capusa conduse de cativa fosti tovarasi de incredere au preluat toate contractele pe bani publici. Mai tarziu, dupa specializarea in marea scoala a escrocheriilor internationale, “baietii” au penetrat absolut toate pepinierele din care ar fi putut iesi valori sau elite pentru tara si le-au conditionat samavolnic cu functii, bani, etc. Verbul principal al Romaniei conduse de noii oligarhi, sau moguli a devenit: a corupe!. Intrarea in U.E le-a incurcat putin planurile, caci monitorizarea banului public accepta ca martori si oameni ceva mai verticali. Astazi in plina criza palnetara, acesti sobolani lipsiti total de perspective si coloana vertebrala cauta noi solutii de imbogatire nesimtita presand autoritatile statului sa vireze banii din buget catre directii controlate de ei. Smeceheria de care noi nu suntem constienti a constat in faptul ca baietii s-au infiltrat inca din anii ’90 in toate partidele politice, asigurandu-se, indiferent de rezultatul alegerilor ca suveica lor odioasa se va invartii in continuare. Reteaua a crescut. Ne confruntam astazi cu o situatie bizara: 3000 de ticalosi avand o “armata” de vreo 40.000 de talhari ai banului public cu spatele asigurat de cateva sute de parlamentari, ministrii, fosti premieri si presedinti controleaza dupa bunul lor plac situatia economica din Romania. Evident ca aceasta dezbinare absoluta la care suntem invitati de presa si televiziunile controlate le serveste manusa acestor capuse obeze, viciate, nesatule si anacronice. Manipularea se face simplu: informatia este controlata de la fluxul de stiri pana la emisia in direct. Mogulii detinand trusturi care au in componenta agentie de presa, ziare, televiziuni, internet. Trist este ca acesti papusari aroganti sunt la randul lor niste simple papusi in mana unor granguri vorbitori de rusa, engleza, italiana, ebraica, maghiara etc. Anumite scoli initiatice si chiar biserica sunt controlate de acesti intunecati, mana lor cu ghiul pe degetul mic aseaza tresele unor generali, vointa lor alege magistrati si politisti, influenta lor dovedind o ubicuitate paradoxala. Un singur lucru au uitat sau n-au stiut niciodata acesti indivizi. Orice organism viu are un sistem imunitar. Antivurusii, animati de patriotism, credinta in Dumnezeu si in oameni nu stau cu mainile in san, In discretie si profesionalism lucreaza la ruinarea acestei tumori."
http://codulluioreste.blogspot.com/
O sa citez de pe blogul lui Oreste
" Dupa 1990, Romania a incaput pe mainile unor fosti securisti si activisti de partid, care au profitat de schimbarea de paradigma, scapand repede de Ceausescu si acaparand puterea printr-o manevra conspirationista inventand teroristi si zeci de mii de morti. In prima faza au reusit sa scape de orice opozitie cristalizata intervenind brutal in Piata Universitatii, prin mineri cu maini de functionari si muncitori care vorbeau la statii de emisie-receptie. Dupa castigarea “democratica” a alegerilor, gasca de fosti slugarnici ceausisiti a trecut la implementarea unui plan odios, al carui victime suntem noi toti, chiar si astazi: nasterea sistemului mafiot. Printr-un jaf fara precedent averea statului a fost transferata in conturi private, firmele capusa conduse de cativa fosti tovarasi de incredere au preluat toate contractele pe bani publici. Mai tarziu, dupa specializarea in marea scoala a escrocheriilor internationale, “baietii” au penetrat absolut toate pepinierele din care ar fi putut iesi valori sau elite pentru tara si le-au conditionat samavolnic cu functii, bani, etc. Verbul principal al Romaniei conduse de noii oligarhi, sau moguli a devenit: a corupe!. Intrarea in U.E le-a incurcat putin planurile, caci monitorizarea banului public accepta ca martori si oameni ceva mai verticali. Astazi in plina criza palnetara, acesti sobolani lipsiti total de perspective si coloana vertebrala cauta noi solutii de imbogatire nesimtita presand autoritatile statului sa vireze banii din buget catre directii controlate de ei. Smeceheria de care noi nu suntem constienti a constat in faptul ca baietii s-au infiltrat inca din anii ’90 in toate partidele politice, asigurandu-se, indiferent de rezultatul alegerilor ca suveica lor odioasa se va invartii in continuare. Reteaua a crescut. Ne confruntam astazi cu o situatie bizara: 3000 de ticalosi avand o “armata” de vreo 40.000 de talhari ai banului public cu spatele asigurat de cateva sute de parlamentari, ministrii, fosti premieri si presedinti controleaza dupa bunul lor plac situatia economica din Romania. Evident ca aceasta dezbinare absoluta la care suntem invitati de presa si televiziunile controlate le serveste manusa acestor capuse obeze, viciate, nesatule si anacronice. Manipularea se face simplu: informatia este controlata de la fluxul de stiri pana la emisia in direct. Mogulii detinand trusturi care au in componenta agentie de presa, ziare, televiziuni, internet. Trist este ca acesti papusari aroganti sunt la randul lor niste simple papusi in mana unor granguri vorbitori de rusa, engleza, italiana, ebraica, maghiara etc. Anumite scoli initiatice si chiar biserica sunt controlate de acesti intunecati, mana lor cu ghiul pe degetul mic aseaza tresele unor generali, vointa lor alege magistrati si politisti, influenta lor dovedind o ubicuitate paradoxala. Un singur lucru au uitat sau n-au stiut niciodata acesti indivizi. Orice organism viu are un sistem imunitar. Antivurusii, animati de patriotism, credinta in Dumnezeu si in oameni nu stau cu mainile in san, In discretie si profesionalism lucreaza la ruinarea acestei tumori."
http://codulluioreste.blogspot.com/
joi, 29 iulie 2010
................
Un profesor de economie de la un colegiu a declarat ca nu a picat vreodata pe cineva la examen, dar ,odata a picat o grupa intreaga.
Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar trebui sa fie sarac si nimeni bogat, toata lumea EGALA !
Profesorul le-a spus, "OK, vom face in grupa aceasta un experiment asupra socialismului. Notele tuturor vor fi mediate si fiecare va primi aceeasi nota, astfel incat niciunul nu va pica si niciunul nu va primi nota A.
Dupa primul test, notele au fost mediate si toti au primit un B.
Studentii care au studiat intens au fost suparati, iar cei care au studiat mai putin au fost bucurosi.
Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai intens si-au spus ca si ei vor o "pomana", asa incat si ei au studiat mai putin.
Media celui de-al doilea test a fost D!
Nimeni nu mai era fericit.
Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost F (picat).
Notele nu au fost crescatoare deoarece au aparut certurile, acuzatiile, ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru beneficiul altuia.
Spre marea surpriza a tuturor studentilor, toti au picat. Profesorul le-a spus ca socialismul ar fi picat in final deoarece, atunci cand recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar cand statul nu mai acorda acea recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa aiba succes.
Nu putea fi o explicatie mai simpla.
Iata un scurt paragraf care sintetizeaza totul
"Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber iar bogatul in afara libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la randul ei, nu primeste pentru ceea ce a muncit. Statul nu poate da cuiva ceva, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva. Cand jumatate din populatie vede ca poate sa nu munceasca, pentru ca cealalta jumatate va avea grija de ea, si cand jumatatea care a muncit realizeaza ca nu are sens sa mai munceasca, pentru ca altii sunt beneficiarii muncii lor, atunci prietene, acesta este sfarsitul oricarei natiuni.
Nu poti multiplica bogatia divizand-o."
Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar trebui sa fie sarac si nimeni bogat, toata lumea EGALA !
Profesorul le-a spus, "OK, vom face in grupa aceasta un experiment asupra socialismului. Notele tuturor vor fi mediate si fiecare va primi aceeasi nota, astfel incat niciunul nu va pica si niciunul nu va primi nota A.
Dupa primul test, notele au fost mediate si toti au primit un B.
Studentii care au studiat intens au fost suparati, iar cei care au studiat mai putin au fost bucurosi.
Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai intens si-au spus ca si ei vor o "pomana", asa incat si ei au studiat mai putin.
Media celui de-al doilea test a fost D!
Nimeni nu mai era fericit.
Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost F (picat).
Notele nu au fost crescatoare deoarece au aparut certurile, acuzatiile, ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru beneficiul altuia.
Spre marea surpriza a tuturor studentilor, toti au picat. Profesorul le-a spus ca socialismul ar fi picat in final deoarece, atunci cand recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar cand statul nu mai acorda acea recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa aiba succes.
Nu putea fi o explicatie mai simpla.
Iata un scurt paragraf care sintetizeaza totul
"Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber iar bogatul in afara libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la randul ei, nu primeste pentru ceea ce a muncit. Statul nu poate da cuiva ceva, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva. Cand jumatate din populatie vede ca poate sa nu munceasca, pentru ca cealalta jumatate va avea grija de ea, si cand jumatatea care a muncit realizeaza ca nu are sens sa mai munceasca, pentru ca altii sunt beneficiarii muncii lor, atunci prietene, acesta este sfarsitul oricarei natiuni.
Nu poti multiplica bogatia divizand-o."
Centuristele!!!!!!
Centuristele au ajuns personaje publice. Oriunde dai de ele. In politica, la TV. Sunt mari vedete, au opinii si chiar ne spun ce e bine pt noi. Fac curat la sedii de partid si se viseaza "om politic" ( de ce sa ma mir? si Ciciolina e tot om politic, nu?), chiar presedinte de tara. Nu poti sa faci dintr-o centurista o doamna oricit ai incerca, cum nu poti face din rahat Bici de matase. Nu pot sa ea exemplu de la marile Doamne ale lumii- indiferent ca sunt regine, sefi de stat sau sotii de sefi de stat. Centurista trebuie sa-mi arate titele zi si noapte- chiar daca nu prea are ce arata, trebuie sa ma agreseze vizual pe toate posturile TV si aici orice s-ar spune mass media le face jocul. Cum ar fi o saptamina fara sa le bage in seama? O saptamina nu nu vad sau aud de Udrea, Raduleasca, Tatoiu, Buruiana, Pestritu, Columbeanu, Draguseanu si altele ca ele. Oare sa o murim noi ca popor? Ma indoiesc. Mass media le-a facut vedete si le cauta in coarne. Pt astea si o stire rea e de fapt una buna pt ca sunt readuse in vizor. Va garantez ca daca le veti ignora nu se va intimpla nimic. Nu vine apocalisa, nu scade ratingul si poate chiar iesim din criza. Poate descoperim oamenii de linga noi si valoarea lor. Poate ne va fi mai bine. Trimiteti centuristele acolo unde le e locul. Lasati si toapele proaste gen EBA, Ritzi, Roman si alte "minuni" sa li se alature in gunoi.
Nu mai prezentati orice idioteniie a centuristelor. Pur si simplu nu ne intereseaza. Vrem sa scapam de ele.
Nu mai prezentati orice idioteniie a centuristelor. Pur si simplu nu ne intereseaza. Vrem sa scapam de ele.
joi, 22 iulie 2010
mor de nervi!!!!
pina acum se stresa toata lumea cu moartea Madalinei Manole-D-zeu sa o ierte!- noua Elodie. Acum ii dau cu Ceausescu. Si intre timp "incrucisatorul" ne pregateste noi si noi "bucuri". Am inteles ca o sa scrie o scrisoare FMI in care sa le arate parerea romanilor. Ai' nu zau? M-a consultat el pe mine?
MORIIIIIIIIIIIIII odata!
MORIIIIIIIIIIIIII odata!
miercuri, 21 iulie 2010
Ce ieftin ne vindem
" ...Rosia Montana este cea mai veche localitate din Romania , atestata de la anul 131 dupa Hristos.
..De-a lungul istoriei, ispita aurului a atras aici toate neamurile Europei, facand din Rosia un orasel cosmopolit.
..Din Rosia s-au ridicat, de-a lungul timpului, multi luptatori ardeleni, cum au fost Simion Balint, George Gritta, luptator in revolutia de la 1848, alaturi de Avram Iancu..
..In Rosia, stradutele inguste si pietruite, casele de patrimoniu, construite in stil baroc de arhitecti italieni (Strada siciliana), in urma cu aproape doua sute de ani, te transporta in alt timp..
...Ultimele 330 de tone de aur si 1680 de argint vor sa fie exploatate, pana la ultima roca de minereu, de compania Gold Corporation, careia i-a fost concesionata exploatarea.
..Doar douazeci de mii de dolari pe an plateste statului roman compania Gold Corporation, chiria pentru concesiunea a 520 de kilometri patrati, inima de aur a Apusenilor.
Concesiunea s-a facut pe 20 de ani, din 1997, deci ar mai fi inca sapte ani de-acum incolo.
..Vedem zilnic cum angajatii companiei intra in galerii, sub pretextul ca iau probe si fac masuratori, pana ce vor incepe oficial exploatarea, dar nimeni nu-i controleaza daca iau sau nu iau aur de-acolo...
..Uraniul ni l-au exploatat rusii in totalitate, iar acum vom ramane si fara aur, daca romanii nu se trezesc la timp.
De la Bucuresti sau din alta parte a lumii nu-si dau seama de dimensiunile reale ale tragediei de la Rosia Montana , iar cand vin aici si afla adevarul, sunt izbiti de anormalitatea acestei situatii, de lipsa de reactie a Guvernului si a administratiei locale, fata de aceasta stare de lucruri.
Toti scriu acolo ca nu-si pot inchipui ca vestigiile istorice, galeriile romane, bisericile si cimitirele istorice, bucati intregi de munte s-ar narui intr-un iaz de cianura.
Toti ne incurajeaza sa rezistam! Toti vor sa fie de folos cu ceva, un lucru cat de marunt. Solidaritatea aceasta de la om la om face mai mult decat orice gest politic din departare, si acesta indelung asteptat.
"Rezistati! Rezistati!" ne indeamna toata lumea, dar nu e usor, sa stiti, sa-ti traiesti viata ca in vitrina, observat, filmat si fotografiat tot timpul, pandit din fata casei, spionat obstructionat in orice faci sau ai intentia sa incepi. E o tensiune continua care slabeste numai de vineri dupa amiaza pana luni dimineata, atunci cand "observatorii" Gold-ului se aduna de pe ulite, unde se plimba in costumele lor spilcuite si cu ochelari negri la ochi,
plini de emfaza (vezi Doamne, au cumparat aproape tot si ei sunt stapanii Rosiei), si pleaca cu masinile lor scumpe in week-end. Abia atunci, noi putem sa lasam garda jos si sa traim, sa ne strigam bucuriile sau sa ne plangem necazurile, pe un ton de normalitate.
Si cum sa nu ravneasca la aurul Apusenilor, cand in el sunt, in procente mai mari decat oriunde in lume, si metalele rare atat de cautate de industria constructoare de nave spatiale: titan, vanadiu, wolfram, molibden.
Daca macar un singur om va ramane aici si nu-si va vinde proprietatea, compania nu va putea sa treaca peste el. Cred cu tarie ca nu ne luptam cu morile de vant si ca lupta noastra nu e in zadar.Nu se poate sa scoti o localitate in afara existentei, pentru ca vrea o companie straina sa le ia acest drept in numele lacomiei. Daca litigiul cu Gold ar mai tine o suta de ani, rezistenta Rosiei s-ar stinge, treptat. Probabil, asta urmareste compania. Poate daca romanii si-ar lua un petic de pamant pe dealurile acestea si nu l-ar ceda in ruptul capului, atunci ei nu vor avea sorti de izbanda, in vecii vecilor. Iata, membri ai organizatiei mondiale "Green Peace" si-au cumparat loturi fie si de cativa metri patrati in Rosia Montana, pe care nu le vor vinde companiei cu nici un pret, ba chiar au confectionat tablite pe care scrie: "Aceasta proprietate nu este de vanzare", pe care le-au impartit rosienilor, ca sa descurajeze orice tentativa a companiei de a-i ispiti sa ii vanda casele. Acum, Gold Corporation (Gabriel Resources si alte companii subsidiare dupa care se ascunde) si-a angajat cea mai mare companie de publicitate din Bucuresti, a regizorului Bogdan Naumovici, ca sa le faca propaganda proiectului minier de la Rosia Montana. Chiar daca mult prea tarziu, reclama a fost oprita,
in cele din urma, pentru minciunile continute in ea. O lovitura dura pentru companie.
Avem nevoie de exprimarea solidaritatii cu lupta noastra. Sa vina aici cei care cunosc drama noastra, sa ne sprijine moral, sa aratam Gold-ului ca nu suntem asa putini, ca avem si pe altii de partea noastra. Sa facem si noi actiuni de intimidare, asa cum fac ei, nu doar sa tacem si sa inghitim. Noi suntem vreo 20 de familii, ultimii luptatori impotriva Gold-ului, care nu vom pleca nici in ruptul capului. Oricati bani ne-ar da, cu orice ne-ar tenta, noi nu plecam. Mie sa-mi dea America toata sa fie a mea, si eu nu plec din Rosia Montana ."
Eugen Cornea, capetenia rezistentei antigoldiste de la Rosia Montana
am fost astazi la o intalnire cu profesori universitari si alti oameni pregatiti in diferite domenii care-si bat capul cum sa salveze muntii Apuseni de explatare si de distrugere totata. Sincer, nu pot sa stau nepasatoare la ce se intampla si simt ca daca eu nu ma ridic,tu nu te ridici, ala nu se ridica, nu ne ridicam cu totii, tragedia se va intampla si nepasarea de acum ne va costa enorm. Oamenii sunt constienti de amploarea situatiei de faptul ca astia care ne conduc stau sluj in fata banilor,ca au vandut tara pe nimic
in principiu, s-a recunonsut ca sunt multi Romani care vor bine, dar care nu il pot realiza, pentru ca, urmare a manipularii, au reusit astia sa ne demoralizeze si sa ne dezbine
fiecare invitat, specialist pe felia lui a vorbit despre efectele, numai negative , ale explaotarii miniere pe care vor sa o inceapa la Rosia Montana
prof. univ. dr. Ion Brad - membru al Academiei Oamenilor de Stiinta, biochimist a explicat clar care sunt efectele cianurilor rezultate din exploatare asupra organismelor vii: moarte sigura pentru mediu plante, animale si oameni pe o raza de sute de km (inclusiv in tarile vecine)
din cauza vaporilor de cianura care se ridica in aer
prof. dr. Vasile Boroneant, istoric, a povestit despre valoarea siturilor dacice, a galeriilor romane vechi de peste 2000 de ani si despre pierderea identitatii Poporului Roman si a intregului sau certificat de nastere Dacic
s-a vorbit despre faptul ca asta este rezarva strategica de aur a Romaniei, de care se stie de mii de ani, pe care dacii au exploatat-o cu masura
si pe care au lasat-o mostenire urmasilor pt gestionaterea independenta a Poporului Roman si despre faptul ca in Muntii Apuseni pe langa cea mai mare rezerva de aur si argint din europa, aur de o calitate ridicata, mult superioara, ar fi si o rezerva uriasa de wolfram metal mai scump decat aurul si mult mai pretios, greu de gasit, foarte necesar, in industria militara si spatiala si in economie in general
sunt multe care se invart in jurul regiunii Apuseni pe care vor sa ii distruga e plin de zacaminte, si pe toate vor sa le exploateze, statul roman primeste nimic, adica 1 miliard de dolari in 20 de ani de exploatare, adica 15 % iar explatatorii iau restul de 85 %, si lasa in urma distrugeri istorice, ecologice, umane, NATIONALE , economice inestimabile
pentru pamantul asta au murit Dacii, au murit marii Domnitori Romani, milioane de Romani de-a lungul secolelor ca sa il apere de asupritori
si ca sa il dam noi degeaba astazi.
pasivitatea o sa ne coste scump
eu cred ca nu putem sta indiferenti fata de mostenirea pe care o avem, care e a noastra.,nu a canadienilor sau a altora. E ca si cum vine unu sa iti ia casa cu tot ce ti-au lasat parintii, pamantul, hainele, amintirile, si tu te uiti la el cum o face si il lasi in pace.
ce e de facut ? cum putem incepe sa ajutam ?
cred ca trebuie, in primul rand, ca toata lumea sa afle despre asta sa afle adevarul. oamenii nu stiu ce se intampla. apoi impreuna oamenii trebuie sa spuna NU !!
pentru asta rebuie sa ne gandim repede, pentru ca nu e timp, la ce anume putem sa facem, cum putem sa contibuim cu resursele pe care le avem,
si aici ma gandesc sa punem in aplicare totul pentru scopul asta care ne priveste direct. sa punem in miscare pe toata lumea
pe care o cunoastem, care, la randul ei va angrena mai departe alte roti.
..De-a lungul istoriei, ispita aurului a atras aici toate neamurile Europei, facand din Rosia un orasel cosmopolit.
..Din Rosia s-au ridicat, de-a lungul timpului, multi luptatori ardeleni, cum au fost Simion Balint, George Gritta, luptator in revolutia de la 1848, alaturi de Avram Iancu..
..In Rosia, stradutele inguste si pietruite, casele de patrimoniu, construite in stil baroc de arhitecti italieni (Strada siciliana), in urma cu aproape doua sute de ani, te transporta in alt timp..
...Ultimele 330 de tone de aur si 1680 de argint vor sa fie exploatate, pana la ultima roca de minereu, de compania Gold Corporation, careia i-a fost concesionata exploatarea.
..Doar douazeci de mii de dolari pe an plateste statului roman compania Gold Corporation, chiria pentru concesiunea a 520 de kilometri patrati, inima de aur a Apusenilor.
Concesiunea s-a facut pe 20 de ani, din 1997, deci ar mai fi inca sapte ani de-acum incolo.
..Vedem zilnic cum angajatii companiei intra in galerii, sub pretextul ca iau probe si fac masuratori, pana ce vor incepe oficial exploatarea, dar nimeni nu-i controleaza daca iau sau nu iau aur de-acolo...
..Uraniul ni l-au exploatat rusii in totalitate, iar acum vom ramane si fara aur, daca romanii nu se trezesc la timp.
De la Bucuresti sau din alta parte a lumii nu-si dau seama de dimensiunile reale ale tragediei de la Rosia Montana , iar cand vin aici si afla adevarul, sunt izbiti de anormalitatea acestei situatii, de lipsa de reactie a Guvernului si a administratiei locale, fata de aceasta stare de lucruri.
Toti scriu acolo ca nu-si pot inchipui ca vestigiile istorice, galeriile romane, bisericile si cimitirele istorice, bucati intregi de munte s-ar narui intr-un iaz de cianura.
Toti ne incurajeaza sa rezistam! Toti vor sa fie de folos cu ceva, un lucru cat de marunt. Solidaritatea aceasta de la om la om face mai mult decat orice gest politic din departare, si acesta indelung asteptat.
"Rezistati! Rezistati!" ne indeamna toata lumea, dar nu e usor, sa stiti, sa-ti traiesti viata ca in vitrina, observat, filmat si fotografiat tot timpul, pandit din fata casei, spionat obstructionat in orice faci sau ai intentia sa incepi. E o tensiune continua care slabeste numai de vineri dupa amiaza pana luni dimineata, atunci cand "observatorii" Gold-ului se aduna de pe ulite, unde se plimba in costumele lor spilcuite si cu ochelari negri la ochi,
plini de emfaza (vezi Doamne, au cumparat aproape tot si ei sunt stapanii Rosiei), si pleaca cu masinile lor scumpe in week-end. Abia atunci, noi putem sa lasam garda jos si sa traim, sa ne strigam bucuriile sau sa ne plangem necazurile, pe un ton de normalitate.
Si cum sa nu ravneasca la aurul Apusenilor, cand in el sunt, in procente mai mari decat oriunde in lume, si metalele rare atat de cautate de industria constructoare de nave spatiale: titan, vanadiu, wolfram, molibden.
Daca macar un singur om va ramane aici si nu-si va vinde proprietatea, compania nu va putea sa treaca peste el. Cred cu tarie ca nu ne luptam cu morile de vant si ca lupta noastra nu e in zadar.Nu se poate sa scoti o localitate in afara existentei, pentru ca vrea o companie straina sa le ia acest drept in numele lacomiei. Daca litigiul cu Gold ar mai tine o suta de ani, rezistenta Rosiei s-ar stinge, treptat. Probabil, asta urmareste compania. Poate daca romanii si-ar lua un petic de pamant pe dealurile acestea si nu l-ar ceda in ruptul capului, atunci ei nu vor avea sorti de izbanda, in vecii vecilor. Iata, membri ai organizatiei mondiale "Green Peace" si-au cumparat loturi fie si de cativa metri patrati in Rosia Montana, pe care nu le vor vinde companiei cu nici un pret, ba chiar au confectionat tablite pe care scrie: "Aceasta proprietate nu este de vanzare", pe care le-au impartit rosienilor, ca sa descurajeze orice tentativa a companiei de a-i ispiti sa ii vanda casele. Acum, Gold Corporation (Gabriel Resources si alte companii subsidiare dupa care se ascunde) si-a angajat cea mai mare companie de publicitate din Bucuresti, a regizorului Bogdan Naumovici, ca sa le faca propaganda proiectului minier de la Rosia Montana. Chiar daca mult prea tarziu, reclama a fost oprita,
in cele din urma, pentru minciunile continute in ea. O lovitura dura pentru companie.
Avem nevoie de exprimarea solidaritatii cu lupta noastra. Sa vina aici cei care cunosc drama noastra, sa ne sprijine moral, sa aratam Gold-ului ca nu suntem asa putini, ca avem si pe altii de partea noastra. Sa facem si noi actiuni de intimidare, asa cum fac ei, nu doar sa tacem si sa inghitim. Noi suntem vreo 20 de familii, ultimii luptatori impotriva Gold-ului, care nu vom pleca nici in ruptul capului. Oricati bani ne-ar da, cu orice ne-ar tenta, noi nu plecam. Mie sa-mi dea America toata sa fie a mea, si eu nu plec din Rosia Montana ."
Eugen Cornea, capetenia rezistentei antigoldiste de la Rosia Montana
am fost astazi la o intalnire cu profesori universitari si alti oameni pregatiti in diferite domenii care-si bat capul cum sa salveze muntii Apuseni de explatare si de distrugere totata. Sincer, nu pot sa stau nepasatoare la ce se intampla si simt ca daca eu nu ma ridic,tu nu te ridici, ala nu se ridica, nu ne ridicam cu totii, tragedia se va intampla si nepasarea de acum ne va costa enorm. Oamenii sunt constienti de amploarea situatiei de faptul ca astia care ne conduc stau sluj in fata banilor,ca au vandut tara pe nimic
in principiu, s-a recunonsut ca sunt multi Romani care vor bine, dar care nu il pot realiza, pentru ca, urmare a manipularii, au reusit astia sa ne demoralizeze si sa ne dezbine
fiecare invitat, specialist pe felia lui a vorbit despre efectele, numai negative , ale explaotarii miniere pe care vor sa o inceapa la Rosia Montana
prof. univ. dr. Ion Brad - membru al Academiei Oamenilor de Stiinta, biochimist a explicat clar care sunt efectele cianurilor rezultate din exploatare asupra organismelor vii: moarte sigura pentru mediu plante, animale si oameni pe o raza de sute de km (inclusiv in tarile vecine)
din cauza vaporilor de cianura care se ridica in aer
prof. dr. Vasile Boroneant, istoric, a povestit despre valoarea siturilor dacice, a galeriilor romane vechi de peste 2000 de ani si despre pierderea identitatii Poporului Roman si a intregului sau certificat de nastere Dacic
s-a vorbit despre faptul ca asta este rezarva strategica de aur a Romaniei, de care se stie de mii de ani, pe care dacii au exploatat-o cu masura
si pe care au lasat-o mostenire urmasilor pt gestionaterea independenta a Poporului Roman si despre faptul ca in Muntii Apuseni pe langa cea mai mare rezerva de aur si argint din europa, aur de o calitate ridicata, mult superioara, ar fi si o rezerva uriasa de wolfram metal mai scump decat aurul si mult mai pretios, greu de gasit, foarte necesar, in industria militara si spatiala si in economie in general
sunt multe care se invart in jurul regiunii Apuseni pe care vor sa ii distruga e plin de zacaminte, si pe toate vor sa le exploateze, statul roman primeste nimic, adica 1 miliard de dolari in 20 de ani de exploatare, adica 15 % iar explatatorii iau restul de 85 %, si lasa in urma distrugeri istorice, ecologice, umane, NATIONALE , economice inestimabile
pentru pamantul asta au murit Dacii, au murit marii Domnitori Romani, milioane de Romani de-a lungul secolelor ca sa il apere de asupritori
si ca sa il dam noi degeaba astazi.
pasivitatea o sa ne coste scump
eu cred ca nu putem sta indiferenti fata de mostenirea pe care o avem, care e a noastra.,nu a canadienilor sau a altora. E ca si cum vine unu sa iti ia casa cu tot ce ti-au lasat parintii, pamantul, hainele, amintirile, si tu te uiti la el cum o face si il lasi in pace.
ce e de facut ? cum putem incepe sa ajutam ?
cred ca trebuie, in primul rand, ca toata lumea sa afle despre asta sa afle adevarul. oamenii nu stiu ce se intampla. apoi impreuna oamenii trebuie sa spuna NU !!
pentru asta rebuie sa ne gandim repede, pentru ca nu e timp, la ce anume putem sa facem, cum putem sa contibuim cu resursele pe care le avem,
si aici ma gandesc sa punem in aplicare totul pentru scopul asta care ne priveste direct. sa punem in miscare pe toata lumea
pe care o cunoastem, care, la randul ei va angrena mai departe alte roti.
luni, 12 iulie 2010
Omul care planta copaci
Pentru ca o fiinţă umană să-şi dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat.
PustietateAcum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti; în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi, după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală.
Pustietate si ruineMi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase.
Mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă.
Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie.
Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat de o duritate excesivă, atât iarna, cât şi vara, ajungând, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, bătaia generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă.
ghindeCiobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi răsturnă pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie, separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr: văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau cele sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.
Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-mă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invită să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai bun de făcut.
PustietateMergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergeaua de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el? El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde.
După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, apoi el răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei. Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte.
Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar şi-a pierdut unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare.
Studia deja, de altfel, reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului. Ne-am despărţit a doua zi.
În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem.
CeataIeşit din război, mă aflam în posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiu vast“.
Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci. Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime.
Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice -, am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea, şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni.
mesteceni langa apaÎmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunile, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă.Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi.
Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul 20, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştia şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingeau de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de nesăbuit. Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată?
Începând din 1920, nu trecea niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale. Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii.
fagiCa să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el se manifestă într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul? În 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul du-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani -, se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut în anul următor.
În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţaseră multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului.
Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul. Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu …
Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci?
padure fagiÎnainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur -, adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei pădurari au fost numiţi de el pentru această ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii le-ar fi putut oferi.
Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar si fu abandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din ’39, cum ignorase şi războiul din ‘914.
L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobuz care făcea legătura între Valea Durance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi.
Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană: erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea: situaţie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi: era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri.
Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos.
dinoRăzboiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă.
Satele au fost reconstruite încet-încet. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea lui Elzeard Bouffier.
Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se pare că, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon.
Autor JEAN GIONO/ Traducere: DOINA SOFIA LUNGU
Reproducerea acestui text este gratuită. JEAN GIONO dorea ca el să fie răspândit cât mai mult posibil: el a făcut acest dar omenirii – e ceea ce a scris mai uman, după cum considera el. Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinţa ANATECOR din 22-24 septembrie 2006 la Arad şi este publicat în Compendiumul lucrărilor acestei Conferinţe la paginile 777-785. Învăţătura acestui material a impresionat sala.
PustietateAcum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti; în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în carte am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut în toată lungimea sa şi, după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală.
Pustietate si ruineMi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase.
Mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă.
Era un personaj insolit în acest ţinut dezolant. Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul lovind ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie.
Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat de o duritate excesivă, atât iarna, cât şi vara, ajungând, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, bătaia generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă.
ghindeCiobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi răsturnă pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenţie, separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr: văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau cele sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.
Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-mă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invită să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai bun de făcut.
PustietateMergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergeaua de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el? El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde.
După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, apoi el răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile Providenţei. Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte.
Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar şi-a pierdut unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare.
Studia deja, de altfel, reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului. Ne-am despărţit a doua zi.
În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem.
CeataIeşit din război, mă aflam în posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiu vast“.
Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca nişte bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci. Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime.
Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice -, am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea, şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile Providenţei, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni.
mesteceni langa apaÎmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunile, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă.Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi.
Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă în locuri unde, în secolul 20, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştia şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingeau de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de nesăbuit. Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată?
Începând din 1920, nu trecea niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale. Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii.
fagiCa să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el se manifestă într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul? În 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul du-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani -, se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut în anul următor.
În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţaseră multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului.
Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul. Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului în 1913: pustiu …
Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci?
padure fagiÎnainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră a mers – ideea prinzând contur -, adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei pădurari au fost numiţi de el pentru această ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii le-ar fi putut oferi.
Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar si fu abandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din ’39, cum ignorase şi războiul din ‘914.
L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobuz care făcea legătura între Valea Durance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi.
Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană: erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea: situaţie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi: era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri.
Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos.
dinoRăzboiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă.
Satele au fost reconstruite încet-încet. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea lui Elzeard Bouffier.
Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ţinut al Canaanului, mi se pare că, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon.
Autor JEAN GIONO/ Traducere: DOINA SOFIA LUNGU
Reproducerea acestui text este gratuită. JEAN GIONO dorea ca el să fie răspândit cât mai mult posibil: el a făcut acest dar omenirii – e ceea ce a scris mai uman, după cum considera el. Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinţa ANATECOR din 22-24 septembrie 2006 la Arad şi este publicat în Compendiumul lucrărilor acestei Conferinţe la paginile 777-785. Învăţătura acestui material a impresionat sala.
MUZICA buna!
http://www.welkestijl.nl/
Sunt 1000 melodii.
Splendid! Cele mai frumoase melodii din ultimii 30 de ani! Da click pe link, se va deschide o fereastra, da click pe muzica, se va deschide lista si da click pe melodia dorita. Auditie placuta.
Muzica ultimilor 30 de ani! Imposibil sa nu gasesti ceva care sa-ti aminteasca de vremurile bune.. Macar una dintr-o mie!
Sunt în format MP3 şi pot fi downloadate
Sunt 1000 melodii.
Splendid! Cele mai frumoase melodii din ultimii 30 de ani! Da click pe link, se va deschide o fereastra, da click pe muzica, se va deschide lista si da click pe melodia dorita. Auditie placuta.
Muzica ultimilor 30 de ani! Imposibil sa nu gasesti ceva care sa-ti aminteasca de vremurile bune.. Macar una dintr-o mie!
Sunt în format MP3 şi pot fi downloadate
Robin Sharma
este considerat a doua mare minte in domeniul leadership-ului pe plan mondial.
A scris cateva carti ce au ajuns bestseller: "Calugarul care si-a vandut Ferrari-ul" si "Ghidul implinirii"
A infintat firma "Sharma Leadeship International Inc." care are in portofoliul clientilor pe: Nike, Microsoft, IBM, GE, FedEx, NASA, Unilever, Sun Microsystems, precum si universitatile Harvard si Yale.
Iata sintetizate cateva dintre invatamintele lui:
a) Asa cum iti traiesti zilele, in asa fel iti fauresti viata.
Nu-ti irosi zilele, pentru ca nu exista nicio zi fara importanta.
b) Un proverb spune: "A nu citi este aproape acelasi lucru cu a fi analfabet." Gasiti-va timp pentru a citi in fiecare zi. Citirea unei carti de un autor pe care il admiri face ca o parte din stralucirea lui sa te cuprinde si pe tine. O. Holmes spunea: "Orizontul gandirii, odata largit de o idee, nu va mai reveni niciodata la dimnesiunile de dinainte".
Poti sa reduci cheltuielile cu chiria, cu mancarea sau hainele, dar niciodata sa nu renunti sa investesti in carti bune.
c) Adevaratul risc in viata consta intr-o viata fara riscuri. Nu poti castiga daca nici macar nu intri in joc.
d) Faceti-va timp sa ganditi.
In fiecare zi trebuie sa va faceti timp pentru a sta si a gandi, puteti lua timp de la alte activitati. Peter Drucker, cel mai proeminent expert in management spunea: "Nimic nu e mai inutil decat sa faci bine ceea ce nu ar trebui sa faci"
e) Alegeti modele in viata, modele pozitive.
Daca iti spui "am 65 de ani si ma apropii de sfarsitul vietii" este cel mai pagubos lucru, dar daca iti spui " la 60 de ani vreau sa fiu ca Mick Jagger" este extraordinar, deoarece iti ofera noi posibilitati si o noua perspectiva in viata.
f) Prea multi oameni se tem sa mai fie ei insisi. Asadar renunta la visele lor, la felul lor de a fi pentru a imita multimea din dorinta de a fi acceptati. Fiti unici, fiti voi insiva. Urmati-va visurile si distrati-va in acelasi timp, pentru ca viata nu este facuta sa fie un chin, ci o sarbatoare.
g) Ascultati de doua ori mai mult decat vorbiti.
A asculta pe cineva cu atentie este unul dintre cele mai bune moduri de a arata respect si de a construi o relatie profunda. Oamenii nu mai au timp, rabdare sa asculte. Ascultati cu interes real ce au ceilati de spus si veti vedea doua lucruri: veti intelege corect ce au de comunicat si in plus veti castiga aprecierea, respectul, prietenia si chiar dragostea lor.
h) De cate ori spuneti "da" unui lucru fara importanta, spuneti de fapt "nu" unui lucru important.
i) Ridicati-va mereu stacheta mai sus.
Perfectionati-va in continuu. Refuzati mediocritatea. Retineti ca toti marii lideri sau vizionari care acum sunt venerati au fost la inceput ridiculizati.
j) Fiti atleti in orice domeniu.
Numai prin exercitiu si antrenament se ajunge la rezultate pozitive si la performanta. Succesul, bucuria si linistea interioara nu apar din senin, ci se creaza.
k) Fiti entuziasti.
Nimeni nu se inconjoara de morocanosi, carcotasi, pesimisti.
l) Valoarea binelui.
Unii spun ca "a fi bun este un semn de slabiciune". Total gresit. Este cea mai mare dovada de putere morala. Este usor sa fii nervos, sa tipi, sa acuzi, sa dai vina pe altii, sa fii violent, dar este in schimb foarte greu sa dai dovada de opusul acestora. Iti trebuie curaj si putere pentru a te purta frumos chiar si in conditii grele sau in situatii limita.
Maica Tereza, Gandhi, Martin Luther King, Nelson Mandela, sunt astfel de oameni.
m) Vorbiti ca un superstar.
Cuvintele pe care le folositi va definesc si va influenteaza viata. Alegeti-le asadar cu atentie si in mod constructiv.
n) Placerea vine din lucruri exterioare. Fericirea din interior.
Placerea este minunata numai ca nu dureaza. Ea vine prin intermediul celor 5 simturi, de la o masa excelenta, de la un parfum bun sau de la o masina noua si frumoasa. Nu e nimic rau in astea numai ca sunt trecatoare.
Fericirea vine insa din interior, de la starea de spirit si poate fi controlata. Va puteti controla starea de spirit, o puteti imbunatati. Cei care o fac devin fericiti si mari personalitati.
Exista fericire fara placere si placere fara fericire.
Alegeti sa fiti fericiti!
o) Cei cu experienta castiga in majoritatea cazurilor.
De ce sa asteptam sa imbatranim ca sa avem experienta? Haideti sa avem experienta si cat suntem tineri. Pentru asta trebuie:
- sa va asumati riscuri,
- sa va perfectionati continuu
- sa purtati discutii cu oameni care au experienta;
- sa cititi cat mai mult;
- sa calatoriti cat mai mult si cat mai divers.
p) Bucurati-va cu ceea ce aveti.
"am blestemat faptul ca nu am pantofi pana cand am intalnit un om fara picioare" spune un proverb persan. Nu cadeti in greseala de a va concentra pe ceea ce nu aveti, in loc sa va concentrati pe ce aveti.
r) Fiti intelepti - treziti-va devreme si nu mancati dupa 7 seara.
s) Nu uitati efectul de bumerang. Oferiti si veti primi.
t) Faceti curatenie.
Eliminati ceea ce trebuie sa dispara din viata voastra, ceea ce va trage in jos, ceea ce va prisoseste. Te vei simti mai usurat, mai fericit si cu constiinta mai impacata; asadar faceti curatenie in viata voastra si incepeti asta cat mai curand, veti fi uimiti de rezultatele surprinzatoare pe care le veti obtine.
u) Retineti regula Million Dollar Baby:
gasiti echilibrul perfect intre dragostea pentru ceilalti si dragostea pentru sine.
v) Lumea este mica.
Viata este scurta, lumea este mica dar mai este si foarte larga. Cand aveti o problema intrebati-va: '"va mai conta asta peste un an sau doi?" si daca raspunsul este "nu", ganditi-va bine daca merita sa va irositi atat de tare pentru ea. Sunt probleme care atunci cand apar credem ca s-a sfarsit lumea, dar mai tarziu realizam ca nu au fost decat niste noi inceputuri sau niste oportunitati.
x) Frumusetea timpului.
Ceea ce trebuie sa retineti este ca odata timpul pierdut nu-l veti mai recupera niciodata.
y) Bunele maniere nu sunt doar o vorba in vant, o poveste de pension, ci reprezinta o treapta esentiala in drumul tau spre fericire si implinire.
z) Exemplul lui Garth.
Acesta spunea: "Am venit pe aceasta lume fara a avea nimic, cand voi pleca nu voi lua nimic altceva cu mine decat constiinta mea".
Nimic mai adevarat si mai potrivit pentru incheiere.
A scris cateva carti ce au ajuns bestseller: "Calugarul care si-a vandut Ferrari-ul" si "Ghidul implinirii"
A infintat firma "Sharma Leadeship International Inc." care are in portofoliul clientilor pe: Nike, Microsoft, IBM, GE, FedEx, NASA, Unilever, Sun Microsystems, precum si universitatile Harvard si Yale.
Iata sintetizate cateva dintre invatamintele lui:
a) Asa cum iti traiesti zilele, in asa fel iti fauresti viata.
Nu-ti irosi zilele, pentru ca nu exista nicio zi fara importanta.
b) Un proverb spune: "A nu citi este aproape acelasi lucru cu a fi analfabet." Gasiti-va timp pentru a citi in fiecare zi. Citirea unei carti de un autor pe care il admiri face ca o parte din stralucirea lui sa te cuprinde si pe tine. O. Holmes spunea: "Orizontul gandirii, odata largit de o idee, nu va mai reveni niciodata la dimnesiunile de dinainte".
Poti sa reduci cheltuielile cu chiria, cu mancarea sau hainele, dar niciodata sa nu renunti sa investesti in carti bune.
c) Adevaratul risc in viata consta intr-o viata fara riscuri. Nu poti castiga daca nici macar nu intri in joc.
d) Faceti-va timp sa ganditi.
In fiecare zi trebuie sa va faceti timp pentru a sta si a gandi, puteti lua timp de la alte activitati. Peter Drucker, cel mai proeminent expert in management spunea: "Nimic nu e mai inutil decat sa faci bine ceea ce nu ar trebui sa faci"
e) Alegeti modele in viata, modele pozitive.
Daca iti spui "am 65 de ani si ma apropii de sfarsitul vietii" este cel mai pagubos lucru, dar daca iti spui " la 60 de ani vreau sa fiu ca Mick Jagger" este extraordinar, deoarece iti ofera noi posibilitati si o noua perspectiva in viata.
f) Prea multi oameni se tem sa mai fie ei insisi. Asadar renunta la visele lor, la felul lor de a fi pentru a imita multimea din dorinta de a fi acceptati. Fiti unici, fiti voi insiva. Urmati-va visurile si distrati-va in acelasi timp, pentru ca viata nu este facuta sa fie un chin, ci o sarbatoare.
g) Ascultati de doua ori mai mult decat vorbiti.
A asculta pe cineva cu atentie este unul dintre cele mai bune moduri de a arata respect si de a construi o relatie profunda. Oamenii nu mai au timp, rabdare sa asculte. Ascultati cu interes real ce au ceilati de spus si veti vedea doua lucruri: veti intelege corect ce au de comunicat si in plus veti castiga aprecierea, respectul, prietenia si chiar dragostea lor.
h) De cate ori spuneti "da" unui lucru fara importanta, spuneti de fapt "nu" unui lucru important.
i) Ridicati-va mereu stacheta mai sus.
Perfectionati-va in continuu. Refuzati mediocritatea. Retineti ca toti marii lideri sau vizionari care acum sunt venerati au fost la inceput ridiculizati.
j) Fiti atleti in orice domeniu.
Numai prin exercitiu si antrenament se ajunge la rezultate pozitive si la performanta. Succesul, bucuria si linistea interioara nu apar din senin, ci se creaza.
k) Fiti entuziasti.
Nimeni nu se inconjoara de morocanosi, carcotasi, pesimisti.
l) Valoarea binelui.
Unii spun ca "a fi bun este un semn de slabiciune". Total gresit. Este cea mai mare dovada de putere morala. Este usor sa fii nervos, sa tipi, sa acuzi, sa dai vina pe altii, sa fii violent, dar este in schimb foarte greu sa dai dovada de opusul acestora. Iti trebuie curaj si putere pentru a te purta frumos chiar si in conditii grele sau in situatii limita.
Maica Tereza, Gandhi, Martin Luther King, Nelson Mandela, sunt astfel de oameni.
m) Vorbiti ca un superstar.
Cuvintele pe care le folositi va definesc si va influenteaza viata. Alegeti-le asadar cu atentie si in mod constructiv.
n) Placerea vine din lucruri exterioare. Fericirea din interior.
Placerea este minunata numai ca nu dureaza. Ea vine prin intermediul celor 5 simturi, de la o masa excelenta, de la un parfum bun sau de la o masina noua si frumoasa. Nu e nimic rau in astea numai ca sunt trecatoare.
Fericirea vine insa din interior, de la starea de spirit si poate fi controlata. Va puteti controla starea de spirit, o puteti imbunatati. Cei care o fac devin fericiti si mari personalitati.
Exista fericire fara placere si placere fara fericire.
Alegeti sa fiti fericiti!
o) Cei cu experienta castiga in majoritatea cazurilor.
De ce sa asteptam sa imbatranim ca sa avem experienta? Haideti sa avem experienta si cat suntem tineri. Pentru asta trebuie:
- sa va asumati riscuri,
- sa va perfectionati continuu
- sa purtati discutii cu oameni care au experienta;
- sa cititi cat mai mult;
- sa calatoriti cat mai mult si cat mai divers.
p) Bucurati-va cu ceea ce aveti.
"am blestemat faptul ca nu am pantofi pana cand am intalnit un om fara picioare" spune un proverb persan. Nu cadeti in greseala de a va concentra pe ceea ce nu aveti, in loc sa va concentrati pe ce aveti.
r) Fiti intelepti - treziti-va devreme si nu mancati dupa 7 seara.
s) Nu uitati efectul de bumerang. Oferiti si veti primi.
t) Faceti curatenie.
Eliminati ceea ce trebuie sa dispara din viata voastra, ceea ce va trage in jos, ceea ce va prisoseste. Te vei simti mai usurat, mai fericit si cu constiinta mai impacata; asadar faceti curatenie in viata voastra si incepeti asta cat mai curand, veti fi uimiti de rezultatele surprinzatoare pe care le veti obtine.
u) Retineti regula Million Dollar Baby:
gasiti echilibrul perfect intre dragostea pentru ceilalti si dragostea pentru sine.
v) Lumea este mica.
Viata este scurta, lumea este mica dar mai este si foarte larga. Cand aveti o problema intrebati-va: '"va mai conta asta peste un an sau doi?" si daca raspunsul este "nu", ganditi-va bine daca merita sa va irositi atat de tare pentru ea. Sunt probleme care atunci cand apar credem ca s-a sfarsit lumea, dar mai tarziu realizam ca nu au fost decat niste noi inceputuri sau niste oportunitati.
x) Frumusetea timpului.
Ceea ce trebuie sa retineti este ca odata timpul pierdut nu-l veti mai recupera niciodata.
y) Bunele maniere nu sunt doar o vorba in vant, o poveste de pension, ci reprezinta o treapta esentiala in drumul tau spre fericire si implinire.
z) Exemplul lui Garth.
Acesta spunea: "Am venit pe aceasta lume fara a avea nimic, cand voi pleca nu voi lua nimic altceva cu mine decat constiinta mea".
Nimic mai adevarat si mai potrivit pentru incheiere.
Complotul steviei
Sursa: http://www.gandul.info/puterea-gandului/complotul-steviei-6189685
Complotul şteviei
Complotul şteviei
Nu pot să cred că premierul adjunct Boc, constituţionalist de formaţie, umblă cu fofârlica. Chiar dacă a făcut Dreptul la seral - cât de întuneric să fi fost? Nu cred că le aplică pensionarilor şi bugetarilor art. 53, doar ca să tragă pe sfoară Curtea Europeană a Drepturilor Omului: dacă pensionarii şi bugetarii dau România în judecată, îi plăteşte statul cât nu fac. Şi-atunci e mai bine să explici organismelor internaţionale că te lupţi cu duşmanii poporului, care atentează la siguranţa naţională. La ordinea publică. Chiar şi la moralitate - de ce nu?
De azi-noapte citesc Constituţia. E un bestseller. N-o poţi lăsa din mână. Acum am înţeles că Boc gândeşte just.
Aţi privit vreodată cu atenţie un bandit de pensionar? I-aţi văzut lucirea aia din ochi? Nu vă lăsaţi păcăliţi, nu era o lacrimă. Era o sticlire parşivă: un Vasile ben Ladescu d-ăsta e în stare să se detoneze cu butelia. Ştiţi voi ce cloceşte el? Guvernanţii ştiu. Cu faţa aia scârbită, de zici că şi-a luat medicamentele pe stomacul gol, pensionarul e un pericol potenţial. Chiar faptul că se încăpăţânează să trăiască mi se pare suspect. Nu se lasă convins să iasă din plată -(ce metaforă shakespeariană pentru moarte a găsit ministrul Protecţiei Sociale!) - el vrea mai întâi să golească vistieria, să sece economia. Uite-l cum stă atârnat de buget, ca bunica lu' Bulă!
E clar că pensionarii, în cârdăşie cu bugetarii, în complicitate cu lehuzele, de conivenţă cu şomerii, ne-au adus la dezastru. Un bătrânel de-ăsta periculos înhaţă pensia şi-o ţine la saltea. Ce face un bugetar cu mentalitatea lui de îmbuibat? Investeşte în ştevie şi urzicuţă, consumă ca la balamuc mai mult decât produce. O lehuză, care are pretenţia să primească 85 la sută din salariu, alimentează economia gri (ca să nu zic mai mult): bagă banii în pamperşi. Mai e nevoie să explic cum înţelege să-şi folosească indemnizaţia de şomaj un disponibilizat? Azi o ia, mâine o toacă. Dacă însă un demnitar, un client politic se îndestulează ("fură" e un termen neştiinţific), el împarte cu alţii ("le dă dreptul" e o sintagmă care nu se poate traduce), economiseşte inteligent, iese iar la produs, face pitbulul să latre.
Pensionari, bugetari, lehuze, şomeri uneltesc de multă vreme împotriva statului. De-acum - când complotul lor a fost dat în fapt - nu mai e mult până patria scapă de ei. Nu, nu vă gândiţi prea departe: să-i extrădezi nu se poate, fiindcă-s aici pe inventar; să-i exporţi - nu-i ia nimeni. Dar, dacă Executivul îşi ascute bine coasa, problema e ca şi rezolvată: o să rămână guvernanţii singuri, ca să poată lucra în linişte pentru binele naţiei.
...
Un loc unic pe Terra – dealurile multicolore din Yunnan (FOTO)
Autor: Adrian Nicolae
In sudul Chinei, in provincia Yunnan, la granita acestei tari cu Vietnamul, se afla un loc cum putini si-ar putea imagina ca exista. Pare rupt din povesti sau, mai degraba, din panzele unui pictor indragostit de prea multe culori, un fenomen unic pe Terra de care localnicii si oficialii de la Beijing nici nu par sa fie constienti, dovada fiind faptul ca zona nu a fost inclusa in circuitele turistice iar oamenii isi duc viata linistita la fel ca acum cel putin un secol....
In provincia Yunnan, mai precis la sud-vest de Kunming, capitala acesteia, dealurile, a caror altitudine nu depaseste 800 de metri, sunt complet acoperite de culori vii, intr-un melanj incredibil, capabil sa iti taie rasuflarea. Motivul acestui fenomen il reprezinta concentratia mare de minereuri feroase care, datorita unei lungi perioade de oxidare, au dat reliefului o neobisnuita culoare rosie. Peste toate se adauga sutele de culturi diferite ale taranilor chinezi, practic nicio parcela nu este lasata la voia intamplarii, culorile acestora intregind un peisaj care i-ar fi lasat muti pana si pe pictorii suprarealisti. ..
Locul pare, in acelasi timp, desprins din povestile lui Tolkkien. Una dintre cele mai frumoase si mai indragite imagini este aceea in care taranii chinezi pleaca in zorii zilei, in carute trase de magari, catre parcelele pe care fiecare a cultivat altceva, in functie de preferinta fiecaruia... Suna banal atunci cand spui ca un deal este acoperit de culturi de cartofi, de rapita, de porumb, orz sau legume. Dar atunci cand privesti totul ca un intreg, imaginea se aseamana cu un vis dintre cele mai frumoase...
Obisnuiti de secole cu aceasta panorama, localnicii spun totusi ca momentul cel mai frumos al zilei il reprezinta apusul. Atunci, norii sangerii arunca asupra dealurilor o lumina care transforma totul. Doar atunci, spun ei, se poate observa adevarata frumusete a locurilor.
Tot in aceasta zona veti intalni si un obicei ciudat, acela de a inhama la carute animale din specii diferite. Desi preferati sunt magarii, nu de putine ori veti vedea tragand la acelasi jug un cal si un magar, un cal si o vita sau un magar alaturi de un taur. Motivul? Il spun aceeasi tarani chinezi. Fiind din specii diferite, animalele au temperamente diferite, astfel ca, atunci cand un animal devine indaratnic, celalalt ii impune ritmul sau, iar metoda functioneaza de fiecare data....
cele mai...
Cea mai frumoasa casa din lume,
Situata în Barcelona, Spania deţinută de un fotbalist celebru, Ronaldhino
Cel mai frumos oraş din lume
Vancouver, Canada
Cea mai frumoasă fată din lume
Concursul a avut loc în Franţa şi numele ei este Fatima din Maroc
Cei mai frumosi ochi din lume din Afganistan
Cascada cea mai frumoasa din lume Niagra Falls în SUA şi Canada
Podul cel mai frumos din lume JAPONIA
Calul cel mai frumos din lume
Arab
Arab
Cele mai frumoase plante din lume Este ca o formă de bule de apa ..
..........
S-a mai auzit sa stai sub sabia lui Damocles, dar sub o stanca uriasa? Si de bunavoie?
Ei bine, cei aproximativ 3.000 de locuitori ai unui orasel spaniol nu au nicio teama de roca masiva ce le serveste drept acoperis caselor - de mii de ani, stramosii lor si-au facut aici o viata comoda si invidiata de intreaga lume.
In zilele noastre, Setenil de Las Bodegas este o populara destinatie spaniola, unde toti turistii sunt primiti cu ospitalitate de localnicii carora nu li se pare nimic ciudat sa traiasca sub spectrul stancii.
Acesta este un "pueblo blanco" (sat alb, n.r.), absolut obligatoriu de vizitat daca va aflati in Andaluzia.
Exista dovezi ca zona este locuita inca din urma cu 25.000 de ani, de oamenii pesterilor, ceea ce explica intr-un fel modalitatea in care a evoluat localitatea moderna.
Strazile inguste ale satului sunt un cosmar pentru soferi insa perfecte pentru turistii veniti sa exploreze la picior aceasta localitate inedita.
Unele dintre ele sunt complet acoperite de stanca, blocand soarele si oferind o priveliste incredibila pentru cei obisnuiti cu spatiile largi si neingradite.
Daca arhitectura unica a acestei asezari nu va impresioneaza, regiunea merita vizitata pentru a vedea Fortareata Araba, Bserica Gotica Encarnacion sau ruinele romane de la Acinipo.
Istoria documentara a orasului incepe in 1484, si opinia generala este ca numele sau este derivat din fraza latina "septem nihil", insemnand "de sapte ori nu".
Aceasta se refera la perioada cuceririlor crestine, cand regii catolici incercau sa recucereasca teritorii acaparate de mauri, care au venit din Africa si au condus peninsula Iberica din 711.
In cazul localitatii Setenil, abia a saptea incercare a fost incununata de succes, in 1485, ceea ce a facut ca satul sa fie unul din ultimele bastioane ale maurilor inainte de a fi alungati complet din Europa, in 1492.
In ceea ce priveste a doua parte a numelui, "de las Bodegas," exista cel putin doua explicatii.
Prima spune ca Sentenil si-a adaugat "de las Bodegas" in nume in secolul XV, datorita multelor podgorii care inconjurau localitatea.
Din pacate, podgoriile au fost iremediabil afectate de o boala in anii 1860.
O alta explicatie ar fi ca, inca din secolul XVI, "bodegas" insemnau marile camere de depozitare din Sentenil, aflate imediat sub stanca, care tineau produsele reci chiar si in cele mai calduroase zile ale verii.
Indiferent care varianta este cea corecta, cert este ca pana in zilele noastre Setenil este faimos pentru delicatese precum chorizo, uleiul de masline, miere, gemuri si faimosul vin andaluz.
Casele mai vechi sunt construite imediat sub buza stancii, iar cele noi pe peretele ei. Bucata de roca pare ca sta sa cada la orice seism mai serios peste case.
Pe langa faptul ca este construit in piatra, Setenil este o localitate tipica pentru a ilustra satul alb tipic Analuziei- localnicii incearca sa isi racoreasca cat mai mult casele vopsindu-le intr-un alb orbitor, care reflecta razele puternice ale soarelui.
Oamenii au ales, din timpuri imemoriale, sa locuiasca aici din pragmatism- nu din romantismul care ii indeamna pe turisti spre aceste locuri.
Pesterile naturale de la Setenil ofera conditii perfecte de locuit, asa ca inca din vremuri preistorice a fost infiintata aici o comunitate inedita.
In loc sa trebuiasca sa construiasca o intreaga casa, pe care sa o izoleze impotriva caldurii de vara si frigului din tipul iernii, oamenii au realizat ca multe pesteri din stanca au nevoie doar de o fatada.
Si uite asa s-au nascut cele mai multe case de aici, in acord cu natura, nu impotriva ei.
Ei bine, cei aproximativ 3.000 de locuitori ai unui orasel spaniol nu au nicio teama de roca masiva ce le serveste drept acoperis caselor - de mii de ani, stramosii lor si-au facut aici o viata comoda si invidiata de intreaga lume.
In zilele noastre, Setenil de Las Bodegas este o populara destinatie spaniola, unde toti turistii sunt primiti cu ospitalitate de localnicii carora nu li se pare nimic ciudat sa traiasca sub spectrul stancii.
Acesta este un "pueblo blanco" (sat alb, n.r.), absolut obligatoriu de vizitat daca va aflati in Andaluzia.
Exista dovezi ca zona este locuita inca din urma cu 25.000 de ani, de oamenii pesterilor, ceea ce explica intr-un fel modalitatea in care a evoluat localitatea moderna.
Strazile inguste ale satului sunt un cosmar pentru soferi insa perfecte pentru turistii veniti sa exploreze la picior aceasta localitate inedita.
Unele dintre ele sunt complet acoperite de stanca, blocand soarele si oferind o priveliste incredibila pentru cei obisnuiti cu spatiile largi si neingradite.
Daca arhitectura unica a acestei asezari nu va impresioneaza, regiunea merita vizitata pentru a vedea Fortareata Araba, Bserica Gotica Encarnacion sau ruinele romane de la Acinipo.
Istoria documentara a orasului incepe in 1484, si opinia generala este ca numele sau este derivat din fraza latina "septem nihil", insemnand "de sapte ori nu".
Aceasta se refera la perioada cuceririlor crestine, cand regii catolici incercau sa recucereasca teritorii acaparate de mauri, care au venit din Africa si au condus peninsula Iberica din 711.
In cazul localitatii Setenil, abia a saptea incercare a fost incununata de succes, in 1485, ceea ce a facut ca satul sa fie unul din ultimele bastioane ale maurilor inainte de a fi alungati complet din Europa, in 1492.
In ceea ce priveste a doua parte a numelui, "de las Bodegas," exista cel putin doua explicatii.
Prima spune ca Sentenil si-a adaugat "de las Bodegas" in nume in secolul XV, datorita multelor podgorii care inconjurau localitatea.
Din pacate, podgoriile au fost iremediabil afectate de o boala in anii 1860.
O alta explicatie ar fi ca, inca din secolul XVI, "bodegas" insemnau marile camere de depozitare din Sentenil, aflate imediat sub stanca, care tineau produsele reci chiar si in cele mai calduroase zile ale verii.
Indiferent care varianta este cea corecta, cert este ca pana in zilele noastre Setenil este faimos pentru delicatese precum chorizo, uleiul de masline, miere, gemuri si faimosul vin andaluz.
Casele mai vechi sunt construite imediat sub buza stancii, iar cele noi pe peretele ei. Bucata de roca pare ca sta sa cada la orice seism mai serios peste case.
Pe langa faptul ca este construit in piatra, Setenil este o localitate tipica pentru a ilustra satul alb tipic Analuziei- localnicii incearca sa isi racoreasca cat mai mult casele vopsindu-le intr-un alb orbitor, care reflecta razele puternice ale soarelui.
Oamenii au ales, din timpuri imemoriale, sa locuiasca aici din pragmatism- nu din romantismul care ii indeamna pe turisti spre aceste locuri.
Pesterile naturale de la Setenil ofera conditii perfecte de locuit, asa ca inca din vremuri preistorice a fost infiintata aici o comunitate inedita.
In loc sa trebuiasca sa construiasca o intreaga casa, pe care sa o izoleze impotriva caldurii de vara si frigului din tipul iernii, oamenii au realizat ca multe pesteri din stanca au nevoie doar de o fatada.
Si uite asa s-au nascut cele mai multe case de aici, in acord cu natura, nu impotriva ei.
lectii
Povestea artistei Lisa Fittipaldi este, de departe, una menita sa sfideze imposibilul. Lisa si-a pierdut vederea in anul 1993, in urma unui accident vascular. La scurt timp, ea si-a pierdut si slujba din cauza handicapului sau. A inceput sa picteze in anul 1995, toate creatiile sale bazandu-se pe amintirile ei si pe o incredibila memorie fotografica. Desi criticii i-au spus ca nu va putea niciodata sa creeze imagini complexe, mai ales unele in care sa infatiseze oameni, Lisa a tinut sa le demonstreze ca totul este posibil. Astazi, creatiile ei sunt expuse in muzee si galerii din toata lumea...Incredibilele creatii ale unei artiste oarbe
Abonați-vă la:
Postări (Atom)