Jos nostalgia!
M-am săturat de amnezia şi de prostia celor care spun că era-mai-bine-înainte. Prea puţin îmi pasă de cei care şi-au trăit tinereţile în ceauşism şi acum sînt nostalgici după ele. Cît despre regretul după Ceauşeşti, i-aş mai împuşca eu o dată!
Ceauşescu ne trimitea la şcoală, Ceauşescu ne dădea la toţi servicii, apartamente la oraş şi bilete la staţiuni şi la mare; Ceauşescu a construit fabrici şi uzine, magistrale şi hidrocentrale, şosele, blocuri şi metroul; atunci aveam industrie şi agricultură, exportam în toată lumea, plăteam datoriile, Ceauşescu era respectat construind socialismul multilateral dezvoltat, omul nou, epoca de aur, dezarmarea-pacea; Ceauşescu avea grijă de noi: atunci nu ne ataca nimeni pe stradă, mîncam puţin şi sănătos, ne culcam devreme, cînd se lua curentul, ne păstram tonusul şi vitalitatea, dormind în frig. Frica, foamea, frigul? Lipsurile, umilinţele, crimele? Nu, nimic nu e adevărat din ce ne amintim că am trăit, de fapt, am fost cu toţii fericiţi în cea mai bună dintre toate dictaturile posibile.
E mai comod să ne minţim decît să acceptăm că ne-a spălat creierele comunismul, că ne-a murdărit sufletele şi ne-a şubrezit trupurile. Prin expunere îndelungată la comunism avem acum o mentalitate iradiată, iar memoria este un instrument pe care-l folosim împotriva noastră. Din laşitate şi neputinţă, predispuşi la victimizare, trăim de ceva vreme o hipnoză a trecutului, îl mistificăm în numele nefericirilor de acum. Căci la ce bună libertatea!? Libertatea e supraevaluată, de fapt, e un chin, e dificil şi chiar riscant de folosit. Nu ne-a păsat şi nu ne-a priit niciodată cu adevărat libertatea. Un cuvînt prea mare pentru noi. Ce bine era cînd pasam altcuiva responsabilitatea propriei vieţi! Eram supravegheaţi, eram îndoctrinaţi, eram anchetaţi şi pedepsiţi – avea cineva grijă de noi. Nu eram singuri şi neajutoraţi, ca acum, faţă cu bietele noastre vieţi.
M-am săturat de atîta minciună de sine care ne otrăveşte vieţile şi care ne compromite destinul, atîta cît a mai rămas din el. Încă e timpul să condamnăm comunismul, să-l condamnăm fără suspendare şi să îngropăm odată stafia asta care ne bîntuie, ca să putem merge mai departe. Încă e timpul să ne privim trecutul în ochi şi să-l acceptăm, oricît de meschin ar fi. E dreptul meu să refuz un trecut criminal şi falsificat, e dreptul meu să mă lepăd de balastul trecutului. Pentru că sînt tînăr şi pentru mine încă nu e nimic pierdut. Aşadar, ce să fie: nostalgie sau adevăr? (M. C.)
marți, 23 februarie 2010
luni, 22 februarie 2010
din filozofia lui petre tutea
Din filosofia lui Petre Tutea
Americanii nu mor în război. Sunt supraînarmaţi. Dau lovituri zdrobitoare. La ei cine face economie la muniţie răspunde în faţa Senatului'
Eu nu pot fi americanofob decât în ceea ce priveşte descompunerea religioasă în secte. Dar din punct de vedere politic… şi noi şi ruşii ar trebui să avem în frescele din biserici un Columb, căci fără el învăţam acum nemţeşte cu dicţionarele pe genunchi
Nu am fost şi nu sunt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreştin. Pentru că, să fim cinstiţi, Hristos nu e din Fălticeni.
Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci.
Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.
Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa: bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama [***]! Adică să mănânci bine, să bei bine, să dormi bine şi la loc comanda!
Eu nu sunt democrat. Am asemănat democraţia cu jigodia la câine: nu scapă decât cei care sunt tari.
În celebra Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: Oamenii sunt egali de la natură. Asta e ca şi cum Kant ar fi egal cu Iliescu.
Egalitatea e cel mai mare duşman al libertăţii
Evreii au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică şi creştină. Mai glorioase nu văd religii în lume… Sunt o rasă superioară, sunt părinţii religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă şi ştiinţă
Păi ştiţi cum am definit eu revoluţia rusească? Iacobinism tătaro-mongol! Teroarea iacobină mutată în stil tătăresc la Moscova.
Napoleon face adevărata istorie a Revoluţiei franceze. Un om care a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliţă.
La întrebările fundamentale “de ce?” şi “în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: “d-aia
confused05.gif
Social-democraţia este laptele bătut al comunismului.
Sunt român, naţionalist, creştin, ortodox şi militarist. Părerea mea este următoarea: trebuie să ne înmulţim ca sardelele, să ne înarmăm până-n dinţi şi să terminăm cu popoarele limitrofe, căci n-au ce căuta în Europa. Visul meu e ca fiecare babă română să mulgă vaca cu cască militară pe cap.
Americanii nu mor în război. Sunt supraînarmaţi. Dau lovituri zdrobitoare. La ei cine face economie la muniţie răspunde în faţa Senatului'
Eu nu pot fi americanofob decât în ceea ce priveşte descompunerea religioasă în secte. Dar din punct de vedere politic… şi noi şi ruşii ar trebui să avem în frescele din biserici un Columb, căci fără el învăţam acum nemţeşte cu dicţionarele pe genunchi
Nu am fost şi nu sunt antisemit, pentru că ar însemna să fiu anticreştin. Pentru că, să fim cinstiţi, Hristos nu e din Fălticeni.
Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci.
Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.
Comuniştii au vrut să ne facă fericiţi cu forţa: bă, să fiţi fericiţi, că vă ia mama [***]! Adică să mănânci bine, să bei bine, să dormi bine şi la loc comanda!
Eu nu sunt democrat. Am asemănat democraţia cu jigodia la câine: nu scapă decât cei care sunt tari.
În celebra Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen a Revoluţiei franceze, prima propoziţie e o idioţie absolută sau în cel mai bun caz un sofism: Oamenii sunt egali de la natură. Asta e ca şi cum Kant ar fi egal cu Iliescu.
Egalitatea e cel mai mare duşman al libertăţii
Evreii au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică şi creştină. Mai glorioase nu văd religii în lume… Sunt o rasă superioară, sunt părinţii religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă şi ştiinţă
Păi ştiţi cum am definit eu revoluţia rusească? Iacobinism tătaro-mongol! Teroarea iacobină mutată în stil tătăresc la Moscova.
Napoleon face adevărata istorie a Revoluţiei franceze. Un om care a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliţă.
La întrebările fundamentale “de ce?” şi “în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: “d-aia
confused05.gif
Social-democraţia este laptele bătut al comunismului.
Sunt român, naţionalist, creştin, ortodox şi militarist. Părerea mea este următoarea: trebuie să ne înmulţim ca sardelele, să ne înarmăm până-n dinţi şi să terminăm cu popoarele limitrofe, căci n-au ce căuta în Europa. Visul meu e ca fiecare babă română să mulgă vaca cu cască militară pe cap.
sâmbătă, 20 februarie 2010
Scrisoare catre tara mea
"Dilema" cu titlul "Scrisoare către ţara mea".
Alexandru Tocilescu
"Scrisoare către ţara mea"
"Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.
Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe stradă“, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.
Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).
Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut [***] – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.
Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.
Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare. Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul „c’eşti copil“ sau „mă laşi?!“ sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.
Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.
Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit „succesuri“. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.
Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: „Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?“. Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.
Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus [***] rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe-cinste.
Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.
Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.
Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "
Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi, declară invitatul Alexandru Tocilescu, care a mai adăugat că media românescă e vinovată pentru genocid cultural.
Alexandru Tocilescu
"Scrisoare către ţara mea"
"Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.
Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun „omul simplu, de pe stradă“, omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.
Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).
Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori – unul pentru făcut [***] – şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia – cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.
Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.
Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu’ Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.
Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare. Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul „c’eşti copil“ sau „mă laşi?!“ sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.
Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.
Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit „succesuri“. Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.
Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: „Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?“. Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.
Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus [***] rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe-cinste.
Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.
Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice – de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.
Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.
Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.
De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "
Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi, declară invitatul Alexandru Tocilescu, care a mai adăugat că media românescă e vinovată pentru genocid cultural.
joi, 4 februarie 2010
...
De recitat solemn la inceperea zilei de munca:
Iubesc biroul meu fără lumină!
Mă simt în el ca vulpea-n vizuină!
Iubesc mobila gri, plină de praf,
Dulapuri burdusite, hârtii vraf.
Concediul nu-l iubesc de fel !
Nici nu mai vreau s-aud de el!
Nu trebuie să dorm! Nu vreau să am odihnă!
De nu muncesc, deloc eu nu am tihnă !
De munca mea sunt fericit,
Nimic atâta-n viată n-am iubit!
Iubesc computerul fereastră
Cu scăfârlia lui albastră.
Iubesc sedintele mai lungi
Când am în creier cifre, dungi.
Iubesc, vă spun acu' din nou,
Să stau o viată la birou!
Îmi place munca! As munci
Mai mult în fiecare zi.
Nu vreau salariu! Nu vreau stimă!
Mi-ajunge critica drept primă!
Iubesc biroul meu fără lumină!
Mă simt în el ca vulpea-n vizuină!
Iubesc mobila gri, plină de praf,
Dulapuri burdusite, hârtii vraf.
Concediul nu-l iubesc de fel !
Nici nu mai vreau s-aud de el!
Nu trebuie să dorm! Nu vreau să am odihnă!
De nu muncesc, deloc eu nu am tihnă !
De munca mea sunt fericit,
Nimic atâta-n viată n-am iubit!
Iubesc computerul fereastră
Cu scăfârlia lui albastră.
Iubesc sedintele mai lungi
Când am în creier cifre, dungi.
Iubesc, vă spun acu' din nou,
Să stau o viată la birou!
Îmi place munca! As munci
Mai mult în fiecare zi.
Nu vreau salariu! Nu vreau stimă!
Mi-ajunge critica drept primă!
...
Un barbat la epilat
Doamnelor si domnisoarelor, să nu vă mai aud că ziceti "voi nu stiti prin ce trecem" că eu acum stiu!
Scurt istoric: Mă rad sub brat de vreo 12-13 ani. Firesc, firul se facea tot mai trainic si mai frumos, incepuse sa o ia in jos, spre coate. Deci asa nu se mai putea. Fără mângâierea lamei, axilele mele ar fi aratat in curand ca ZZ Top (cautati pe google cei care nu-i stiti) in mizerie.
Asa ca am luat suprema decizie de a trece la epilat. Am coborat la salon curios de ce mi se poate intampla. M-a intampinat domnisoara care m-a tuns cu gauri cu ceva vreme in urma. "Va tundeti?" I-am zambit multumit de raspunsul ce urma sa i-l dau:"NU! Ma epilez sub brat" A zambit, ca la o gluma buna:"Glumiti?" "NU! Ce-i de glumit in asta?!" A mai zambit o data si a zis "Nimic", plecand…. Intre timp a vanit epilatoarea, Buna ziua, pofiti in cabinet.
Am intrat in "cabinetul" care arata ca o sala de operatii.. Si am fost invitat sa ma intind pe un pat la fel de medical. Incepusem sa fiu intimidat. Mi-am dat tricoul jos, mi-am supt un pic burta, am ridicat bratele. Doamna a proptit deasupra mea un bec extrem de puternic, fix ca alea de la chirurgie, si a inceput sa ma studieze:"Mda…nu-i rau, totusi va va durea un pic…mda, in fine, sa incepem". Eu zambeam. Durere, zici?! "Durere" eram poreclit in copilarie, eu am inventat durerea, mananc durere pe paine! Doamna amesteca maglavaisul intr-o oala. M-a informat ca fiind prima oara, folosim ceara clasica. Ok, cum zici tu, mare scofala! Apoi cu o spatula mi-a intins sub brate şmecheria. O crema calda si galbena, mai ca-mi era pofta sa gust un pic. "Va arde?" "Nici pomeneala, domnisoara" - am raspuns zambind la fel de smecher. A inceput sa apese ceara care se întărea si, pe neasteptate, JBANG!!! Ochii au dat sa-mi iasa un pic din cap. Smulsese ceara intarita cu tot cu firisoarele mele.
Domnisoara m-a studiat din priviri si m-a intrebat:"V-a durut?" "Un pic, asta-i tot?!" am provocat-o eu viteaz. "Nu, nu-i tot." - a venit replica pe care nu o doream si nu o asteptam. "Mai dam un strat, ca au mai ramas firisoare." Si din nou m-a uns cu ceara fierbinte. Adevarul e ca mă asteptam sa fie mai dureros. Că atat de mult va plangeti, domnisoarelor si doamnelor, incat m-am asteptat la ceva similar cu luatul unui sut in coae. Zona tocmai epilata imi era insa deja sensibila si cea de-a doua "extragere" a fost mai dureroasa. Ochii mi-au iesit cam jumate din cap. Si cu toata vitejia mea, am recunoscut:"Nu-i teribil de placut…" Domnisoara mi-a zambit si a spus:"Inca o data si gata!"
Inca o data?!?!?! Pai de ce? "Tot v-au mai ramas niste firsoare. As putea sa le smulg cu penseta. Cum doriti?" Eram invins. "Cu ceara, domnisoara, cu ceara…" Mi-a aplicat cel de-al treilea strat. Nu mai imi era bine, nu mai zambeam, vroiam sa se termine dracu o data, imi era dor de lama mea si de usturimea after shave-ului aplicat dupa ras. Si JBANG!!!!! + a treia oara!!! Mi-am muscat buzele. Mi-a venit sa o iau pe domnisoara de freza si sa o dau cu capul de lampa, de dulapuri de pereti. " 'tu-ti gura ta de ceara si epilare, mai bine imi las carlionti ca evreii!" Chiar ma duruse. Domnisoara isi cerceta opera. Mă intreabă:"Aveti Baneocin acasa?" "Nu stiu ce-i ala, si de ce ar trebui sa am?" "Pentru ca v-a dat un pic sangele." "Vaaaaaaaaaaiiiii, 'tu-ti ceara ma-tii care te-a facut de ceara si de epilare… - injuram in gand ca birjarul. "Mi-a dat sangele?" "Da, un pic, se opreste repede."
M-a dat cu niste creme calmatoare, cu o pudra, si mi-a zis ca-s gata. Da, eram gata, la propriu. Tineam mainile pe langa corp de parca avea sub brat doua becuri fierbinti. Si acum simt tot asa. In plus am inceput sa transpir. Si cica nu am voie sa fac dus vreo doua-trei ore.. Si nici sa ma dau cu after-shave.
Deci da, stiu prin ce treceti. Si da, stiu ca se poate si mai rau. Nu vreau sa-mi inchipui ce s-ar fi intamplat daca ceara mi-ar fi fost aplicata si apoi smulsa din zone, sa zicem, mai sensibile. Aferim!
Doamnelor si domnisoarelor, să nu vă mai aud că ziceti "voi nu stiti prin ce trecem" că eu acum stiu!
Scurt istoric: Mă rad sub brat de vreo 12-13 ani. Firesc, firul se facea tot mai trainic si mai frumos, incepuse sa o ia in jos, spre coate. Deci asa nu se mai putea. Fără mângâierea lamei, axilele mele ar fi aratat in curand ca ZZ Top (cautati pe google cei care nu-i stiti) in mizerie.
Asa ca am luat suprema decizie de a trece la epilat. Am coborat la salon curios de ce mi se poate intampla. M-a intampinat domnisoara care m-a tuns cu gauri cu ceva vreme in urma. "Va tundeti?" I-am zambit multumit de raspunsul ce urma sa i-l dau:"NU! Ma epilez sub brat" A zambit, ca la o gluma buna:"Glumiti?" "NU! Ce-i de glumit in asta?!" A mai zambit o data si a zis "Nimic", plecand…. Intre timp a vanit epilatoarea, Buna ziua, pofiti in cabinet.
Am intrat in "cabinetul" care arata ca o sala de operatii.. Si am fost invitat sa ma intind pe un pat la fel de medical. Incepusem sa fiu intimidat. Mi-am dat tricoul jos, mi-am supt un pic burta, am ridicat bratele. Doamna a proptit deasupra mea un bec extrem de puternic, fix ca alea de la chirurgie, si a inceput sa ma studieze:"Mda…nu-i rau, totusi va va durea un pic…mda, in fine, sa incepem". Eu zambeam. Durere, zici?! "Durere" eram poreclit in copilarie, eu am inventat durerea, mananc durere pe paine! Doamna amesteca maglavaisul intr-o oala. M-a informat ca fiind prima oara, folosim ceara clasica. Ok, cum zici tu, mare scofala! Apoi cu o spatula mi-a intins sub brate şmecheria. O crema calda si galbena, mai ca-mi era pofta sa gust un pic. "Va arde?" "Nici pomeneala, domnisoara" - am raspuns zambind la fel de smecher. A inceput sa apese ceara care se întărea si, pe neasteptate, JBANG!!! Ochii au dat sa-mi iasa un pic din cap. Smulsese ceara intarita cu tot cu firisoarele mele.
Domnisoara m-a studiat din priviri si m-a intrebat:"V-a durut?" "Un pic, asta-i tot?!" am provocat-o eu viteaz. "Nu, nu-i tot." - a venit replica pe care nu o doream si nu o asteptam. "Mai dam un strat, ca au mai ramas firisoare." Si din nou m-a uns cu ceara fierbinte. Adevarul e ca mă asteptam sa fie mai dureros. Că atat de mult va plangeti, domnisoarelor si doamnelor, incat m-am asteptat la ceva similar cu luatul unui sut in coae. Zona tocmai epilata imi era insa deja sensibila si cea de-a doua "extragere" a fost mai dureroasa. Ochii mi-au iesit cam jumate din cap. Si cu toata vitejia mea, am recunoscut:"Nu-i teribil de placut…" Domnisoara mi-a zambit si a spus:"Inca o data si gata!"
Inca o data?!?!?! Pai de ce? "Tot v-au mai ramas niste firsoare. As putea sa le smulg cu penseta. Cum doriti?" Eram invins. "Cu ceara, domnisoara, cu ceara…" Mi-a aplicat cel de-al treilea strat. Nu mai imi era bine, nu mai zambeam, vroiam sa se termine dracu o data, imi era dor de lama mea si de usturimea after shave-ului aplicat dupa ras. Si JBANG!!!!! + a treia oara!!! Mi-am muscat buzele. Mi-a venit sa o iau pe domnisoara de freza si sa o dau cu capul de lampa, de dulapuri de pereti. " 'tu-ti gura ta de ceara si epilare, mai bine imi las carlionti ca evreii!" Chiar ma duruse. Domnisoara isi cerceta opera. Mă intreabă:"Aveti Baneocin acasa?" "Nu stiu ce-i ala, si de ce ar trebui sa am?" "Pentru ca v-a dat un pic sangele." "Vaaaaaaaaaaiiiii, 'tu-ti ceara ma-tii care te-a facut de ceara si de epilare… - injuram in gand ca birjarul. "Mi-a dat sangele?" "Da, un pic, se opreste repede."
M-a dat cu niste creme calmatoare, cu o pudra, si mi-a zis ca-s gata. Da, eram gata, la propriu. Tineam mainile pe langa corp de parca avea sub brat doua becuri fierbinti. Si acum simt tot asa. In plus am inceput sa transpir. Si cica nu am voie sa fac dus vreo doua-trei ore.. Si nici sa ma dau cu after-shave.
Deci da, stiu prin ce treceti. Si da, stiu ca se poate si mai rau. Nu vreau sa-mi inchipui ce s-ar fi intamplat daca ceara mi-ar fi fost aplicata si apoi smulsa din zone, sa zicem, mai sensibile. Aferim!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)